
Un text tulburător scris de Matei Vișniec într-un moment extrem de dificil din istoria noastră recentă, perioada comunismului, perioada luptei individului pentru supraviețuire și pentru păstrarea demnității în fața hazardului, a absurdului și grotescului, Spectatorul condamnat la moarte spectacol pus în scenă de regizoarea Antonella Cornici la Teatru Tudor Vianu din Giurgiu (Sala Mare) ne îndeamnă la introspecție și la ieșirea din confortul autosuficienței noastre atunci când suntem indiferenți la dramele celor din jurul nostru.
Cu Carmen Tănase și Marius Manole în rolurile principale plus mai tinerii Vlad Bînzoiu, Evelyn Marcu, Stefan Liță, Marina Fluerașu, Ana-Maria Fasolă, Madalina Bors, Dani Popa și Irina Tocănel, dar și un personaj surpriză interpretat de Ana – Sivu Daponte (managerul teatrului), piesa este de fapt o tragicomedie, o farsă amară despre (in)justiția dintr-un sistem totalitar în care sentința este dinainte știută, omul este condamnat prin absurd, procesul are loc doar pentru a păstra aparențele că totul se desfășoară conform legii. Totul este însă un fals monstruos. Judecătorul, acuzatorul și chiar avocatul apărării cel care ar trebui, cel puțin teoretic să-l salveze pe condamnat, se întrec în acuzații care mai de care mai ridicole și lipsite de fundament.
Povestea piesei este una aparent simplă, un complet de judecată dorește cu tot dinadinsul să condamne spectatorul aflat ( ce ironie) în primul rând din fața scenei.
Singura lui vină este aceea de a se afla la momentul nepotrivit în locul nepotrivit.
Spectacolul este unul viu, adaptat de o asemenea manieră de către regizoare încât să placă publicului dar, în același timp să conștientizeze că a rămâne doar spectatator în fața răului înseamnă a accepta coabitarea cu el.
Miza acestui eșafodaj propus de Vișniec este una mult mai profundă dincolo de acceptarea răului, și anume de a căuta soluții de a ieși din el și de a-i afla originile.
Autorul dorește să ne arate că și un sistem colosal cum este cel al justiției se poate eroda din cauza hibelor aflate în interiorul lui. Este de fapt un sistem colapsat care se prăbușește încet dar sigur riscând să îngroape tot aparatul uman, care, în fond l-a creat.
Una dintre replicile care fac parte din acest mecanism dramatic al piesei este cea a apărătorului :
Trebuie să-l ucidem și să mergem dracului acasă ! încă o aluzie la atmosfera de carnaval totalitar din care nu poți să te extragi.

Presărată cu multe replici și situații comice cum ar fi cea în care Marius Manole își dezvăluie identitatea dar și spectacolele în care joacă prin diverse alte teatre, sau Carmen Tănase conchide ironic Nu e rudă cu mine, atunci când unul dintre martori își dezvăluie numele de familie (tot Tănase), dau coloratură piesei. Vorbim la urma urmei de o parodie. Jocul este unul solid din partea tuturor. Tăioși, blânzi, agresivi, zâmbitori sau plângăcioși în vecinătatea isteriei, actorii își interpretează foarte bine partiturile.
Ceea ce frapeză este rolul nefericitului criminal care nu știe pentru ce vină este condamnat.
Privește indiferent la baletul de sorginte kafkiană din jurul lui. Este admonestat, ironizat, batjocorit, dezbrăcat și forțat prin toate mijloacele să recunoască o faptă pe care nu știe dacă a comis-o.
Este de fapt confruntarea dintre goliciunea individului lipsit de apărare în fața infernalului sistem juridic.
Toți îi aduc vini imaginare fără argumente și în același timp il judecă din perspectivă proprie.
Din acest punct de vedere textul aduce puțin și cu existențialistul Sartre care în Cu ușile închise propune același joc al închistării din care cele trei personaje ale dramaturgului francez, Ines, Estelle și Garcin nu au cum să evadeze.
Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere spațiul. Așa cum Sartre își închide eroii menționați într-un salon Napoleon al III-lea, Vișniec își întemnițează eroii într-un tribunal.
Dincolo de el este neantul, este necunoscutul, nu știm dacă există finalitate dincolo de acest proces.
Orizontul este unul cenușiu, nici măcar moartea nu mai pare o soluție de a scăpa din iad.
În sprijinul acestei idei este momentul în care condamnatului I se dă pistolul pentru a-și încheia socotelile cu viața. Nimeni însă nu are puterea să apese pe trăgaci, cu atît mai puțin condamnatul.

Văzând pistolul imediat am fugit cu gândul la piesa Unde-i revolverul ? a lui Gabor Gorgey premiată de UNITER în 2010 cu Horațiu Mălăele, Valler Dellakeza, Sorin Leoveanu, Angel Rababoc și Marian Politic conduși din spate de o regie minimalistă a lui Mircea Cornișteanu. Acolo deținătorul revolverului era în același timp și deținătorul puterii absolute. Aici, cum spuneam își pierde total semnificația.
Memorabilă este și secvența de teatru în teatru în care Marius Manole explică faptul că este actor și că În viața personală sunt tot actor, n-am cum să scap de boala asta.
El însuși dorind să fie audiat accentuează penibilul situației în care se află de cele mai multe ori omul care emite păreri despe absolut orice fără să se informeze în prealabil.
El este cel care spune platitudini cu aere intelectualiste, cel care se crede deținătorul adevărului absolut.
Ei judecă orice și, mai ales, pe oricine. Eu exist și asta e tot spune el fără urmă de pudoare.
Nimic altceva nu mai contează aici, exact ca în celebrul hit al legendarilor Metallica, Nothing Else Matters prezent cu un fragment acustic în spectacol, spre final.
De fapt, Matei Vișniec a scris un text manifest, despre cei din sală, despre noi toți.
O societate poate exista doar dacă nu suntem indiferenți și suntem empatici cu cei din jur.
A ascunde răul și a ne preface că nu-l vedem ne face părtași la derapajele sau, mai grav, la accidentele istorice care ne pot lovi atunci când ne așteptăm mai puțin. Ceea ce pare indestructibil este extrem de fragil și vulnerabil în fața destinului.
A avea întotdeauna mintea deschisă, a nu judeca după aparențe, a nu ridica nepăsători din umeri atunci când ceilalți suferă, iată mizele acestui spectacol care încântă publicul giurgiuvean cu fiecare reprezentație, sau, ca să-l citez pe James Hetfield :
Open mind for a different view
And nothing else matters !
Dan Dima