Jocul de-a vacanța sau evadarea din cotidian

Dan Dima

Scrisă în 1936 și publicată în 1938 , piesa lui Mihail Sebastian a avut premiera pe 23 Mai la Teatrul Tudor Vianu (Sala Dem Rădulescu) din Giurgiu în regia Antonellei Cornici și cu o distribuție deja cunoscută publicului giurgiuvean :Anca Pascu, Vlad Bînzoiu, Ștefan Bogdan Liță, Evelyn Marcu, Mădălina Borș sau Robert Poiană. Un text despre întrebările și neliniștile noastre.

 Un text care, deși greu încadrabil literar a adus suflu nou dramaturgiei românești care fusese umbrită într-o bună măsură de modul în care cei mai importanți autori ai vremii s-au dezis treptat de zona teatrului, cei mai mulți canalizându-și atenția spre proză sau publicistică.

  O piesă apărută într-o  perioadă de declin a teatrului ce fusese inaugurată cu mare fast la începutul secolului XX odată cu Patima roșie a lui Mihail Sorbul considerat de mulți critici ( Valeriu Râpeanu sau Pompiliu Constantinescu cu precădere) cel care a făcut posibilă tranziția de la romantismul dramatic târziu ( Năpasta lui Caragiale, 1890) la ceea ce avea să devină noua dramaturgie românească.

Sorbul urmat de George Mihail Zamfirescu cu Domnișoara Nastasia și Idolul și Ion Anapoda, Victor Eftimiu, Kirițescu, Camil Petrescu cu al său teatru de idei dar și Victor Ion Popa cu Mușcata din fereastră sau Tache, Ianke și Cadîr, Sebastian se afla într-o companie mai mult decât selectă atunci când a pășit pentru prima dată în lumea teatrului.

Paradoxal, tânărul autor de origine evreiască născut Iosef Hechter și nevoit să publice sub pseudonim din cauza legislației antisemite, este cel care face posibilă resurecția teatrului românesc din perioada interbelică.

   Debutând cu Jocul de-a vacanța, piesă pe care a scris-o conform însemnărilor din Jurnal special pentru actrița Leny Caler, Sebastian închide ermetic epoca teatrului politic al cărui apogeu fusese atins de Mușatescu prin Titanic Vals și ...Escu unde personaje precum Spirache Necșulescu, Chiriachița sau Procopiu erau reîncarnări moderne ale unor tipologii umane de tip caragialesc, și începe o construcție mult mai riguroasă a personajului bazat pe trăire intensă, emoție și introspecție. Teatrul de idei, început cum spuneam de Camil Petrescu este proiectat pe o treaptă superioară a existenței.

   Piesa în sine, așa cum reiese tot din Jurnal, a întâmpinat o serie de dificultăți până în momentul în care a fost montată spre deliciul publicului.

După lungi amânări și neplăcute șicane îndurate de autor din cauza acelorași origini considerate nesănătoase, piesa a avut în sfârșit premiera pe 17 Septembrie 1938 la Teatrul Comedia actualul Odeon de pe Calea Victoriei, cel care și-a asumat regia fiind nimen altul decât Sică Alexandrescu. Cu o distribuție de zile mari în care îi regăseam alături de Leny Caler pe George Vraca, Velimir Maximilian sau Mișu Fotino aflat la început de carieră, spectacolul a avut un succes enorm : „Mare succes. Foarte mare succes. Zeci de ridicări de cortină’’ nota Sebastian în fila de jurnal .

   Având un asemenea background, regizoarea Antonella Cornici nu avea cum să eșueze cu montarea acest spectacol. Deja cunoscută publicului local și prin alte montări, a reușit nu numai să transpună scenic un text destul de greu digerabil pentru o anumită parte a publicului.

  Însă, fiind prezent în sală am simțit ceea ce fiecare actor a avut de trasmis prin comlexitatea personajului interpretat. Fiecare tip uman construit de autor dorește să acapareze prim – planul, fiecare are impresia că celălalt îl aprobă tacit. În asta constă, poate și comicul situației pe care Mihail Sebastian l-a dus mai departe și în Steaua fără nume sau Ultima oră.

   Foarte importantă este și relația timp – spațiu, Pensiuna Weber situată undeva în munți în care totul pare suspendat și Jocul pare situat într-un spațiu ideatic.

Dominați de Bucureștiul vieții banale, personajele caută evadarea, oaza de liniște din creierul munților. Totul se oprește. Coordonatele geografice dispar, nimic nu trebuie să le amintească de noțiunea timpului. Toate personajele, Bugoiu, Maiorul, tânărul Jeff, Ștefan Valeriu personaj complex, Madame Vintilă, Corina sau Agnes sunt adunate laolaltă, nu se știe de ce într-o vacanță al cărei singur scop este uitarea de sine. Este o limpede intenție de a-și supune eroii unei purificări spirituale dincolo de existența austeră a cotidianului rutinier.

  În mod straniu, personajele par a fi în continuare dependente de legăturile cu „lumea de afară”: Corina așteaptă un telefon important care nu poate veni din pricina defecțiunii tehnice, Maiorul așteaptă ziarele, Madame Vintilă așteaptă corepondența sosită cu un autobuz ce deasemenea nu poate opri din lipsa marcajului ce menționa existența pensiunrii. Toate aceste bariere împotriva legăturilor cu lumea înconjurătoare sunt montate atent de către Ștefan Valeriu. El distruge telefonul și marcajul rutier. Întruchiparea unui spirit taciturn, închistat, mizantrop pe alocuri, el încearcă să aducă izolarea până la paroxism. Nimic nu trebuie să amintească nimănui din exterior de existanța lor în mica lor insulă de refugiu. În acest sens este memorabil dialogul său cu Corina atunci când va replica sec că va distruge telefonul din nou imediat ce acesta a fi reparat.

    El nu este altceva decât tipul dominat de lenea vegetală, cufundat în șezlongul care îi aparține doar lui, se refugiază în lectură, lectură a cărei intenție este una mai degrabă cathartică. Cu toate astea, spiritul lui ascuțit, replicile tăioase și atitudinea tranșantă o atrag pe Corina care este întruchiparea rațiunii. Din aceste puct de vedere Vlad Bînzoiu și Anca Pascu se ridică la înălțimea celor două paradigme actoricești.

   Nu trebuie uitată nici Madame Vintilă (Ana Sivu – Daponte), sora mai mare, fata bătrână din casă, care, la fel ca Marina din Unchiul Vanea încearcă prin maturitate să-i tempereze pe cei mai tineri din jur. 

   La fel de pregnantă în opera lui Mihail Sebastian mise pare influența teatrului francez la granița dintre secolele XIX și XX în special a unor autori precum Jean Giraudoux, Armand Salacrou, Jean Cocteau, Tristan Bernard sau Marcel Achard . Ștefan Valeriu este asftfel o combinație mai mult sau mai puțin șlefuită de Hotzeplotz din Pictorul pretențios a lui Bernard sau de Armand Lenoir din Arhipelagul Lenoir sau nu trebuie să ne atingem de lucrurile statornice a lui Salacrou.

   În fond, Sebastian a scris o piesă despre noi toți, despre aspirațiile noastre și lamentările noastre iar spectacolul jucat la teatrul din Giurgiu, va avea (sper) o viață cât mai lungă.

Jucat onest, simplu și profund în același timp, cu un decor care nu abundă de elemente ultramoderniste și mai ales cu țesătura din spatele textului destul de bine reliefată, e un spectacol care merită să aducă în sală toate categoriile de public din Giurgiu.