Premiera: 06 aprilie 2024, ora 19:00. |
Caragiale e „de-al nostru” și noi suntem „de-ai lui”! Îl descoperim de mici pentru că facem cunoștință cu opera lui în școală, știm că vorbește despre neajunsurile noastre, ne critică aspru, ne reamintește că nu ne-am schimbat prea mult și, mai ales, că nu speră ingenuu că o vom face. De altfel, prin spectacolul nostru, încercăm să-l redescoperim, să punem laolaltă texte din vasta lui operă și să vedem că „istoria se repetă.”
Noaptea e un timp al confuziilor și iluziilor, e un moment esențial în multe din textele lui Caragiale. De data aceasta, ea devine tumultoasă și nu atât prin vreun fenomen meteorologic perturbator, ci din pricina interiorului vijelios al personajelor, răscolite de gelozii letale, frustrări otrăvitoare, pericole ce pândesc la tot pasul și mai ales patimi amoroase stăvilite de orgolii și neîncredere. Atmosfera e încărcată, toată lumea suferă în tăcere, disimulând starea de tihnă a unui cămin în plină renovare, fiecare în parte jucându-și rolul cu tot patetismul de care poate da dovadă. Personajele din "O noapte furtunoasă" nu pot fi nici sincere, nici nu pot minți cu meșteșug, ele se găsesc, aparent, într-un culoar de trecere, în reformare. Aidoma spațiului în care se află, ele par să-și propună schimbări însemnate. În fapt, meremetul casei nu e altceva decât o spoială a imobilului-viespărie, un fard pe care și stăpânii casei și-l aplică imediat ce atmosfera se detensionează.
În varianta noastră, schelele ce reclădesc locuința unei familiei se afundă în mocirlă odată cu năzuința spre progres. Năclăiți în noroaie, ascunși prin vegetația searbădă, oamenii locului sunt înghițiți de mlaștină. Aerul e saturat de neliniști care prevestesc situații dramatice, iar trăirea lor cu patetism e ridicolă. Având impresia că sunt la baza unei prăpăstii, personajele nu văd nicio rezolvare a situațiilor fără precedent cu care se confruntă. Cumpăna existențială pe care o traversează imprimă în atmosferă un parfum funest în care moartea e unica salvare. Lungul șir al ghinioanelor prin care trec cu toții, stârnesc amuzamentul nostru pentru că, vorba lui Caragiale, „nenorocirea – prost lucru!” Comedia e, fără doar și poate, amară! Nu poți rămâne indiferent la înduioșătoarele aventuri ale personajelor atât de țipător colorate; ele își împlinesc menirea de a fi caraghioase și ne invită să râdem.
Mă interesează jocul nesincerităților și a ceea ce ele ascund. În fond, am impresia că singurul motor ce-i mișcă pe actorii acestei opere e teama acerbă de a rămâne singuri; singuri în parcursul mișelesc de a urca o treaptă mai sus în lumea lor ticăloasă. Jupân Dumitrache, turbat de gelozie, subjugat de mofturile consoartei, e în stare să ucidă pe cel care ar atenta la onoarea sa de familist. Acest stâlp al familiei găunoase pe care o protejează se îngrijește de cum e privită realitatea și nu de realitate în sine. Atâta vreme cât lucrurile transpar a fi sănătoase, fondul nu e relevant. Cherestegeria, mica afacere a lui Titircă (zis „Inimă-Rea”), îi ține captivi ca într-o vâltoare pe toți cei care voit, ori întâmplător, ajung acolo. Spiridon acceptă hachițele agresive ale stăpânului, beneficiind de protecția interesată a stăpânei și a omului de încredere a lui Dumitrache. Chiriac, merge până la amenințarea cu sinuciderea, instrument de a-și șantaja amanta, anunțată cu mare scandal, vociferată patetic, dar netemeinic pregătită. Pierzând-o pe Veta, tejghetarul ar pierde tot, mai ales posibilitatea de a deveni asociat în afacerea partenerului femeii (Titircă, Sotirescu & Company). Zița se agață cu disperare de Rică, el devenind singura șansă de a ieși din mahalaua lipsită de pretenții în care a trăit și până acum o viață plină de plictis.
Tocmai încercarea de a se agăța parazitar de altcineva cu scopul de a supraviețui face ca personajele nopții furtunoase să aibă emoții și trăiri ipocrite. Nu știm dacă să le credem vorbele, căci mărturisirile lor sunt atât de grandilocvente încât înfiorează. Aparenta lor sinceritate, convingerea că mărturisesc un adevăr lăuntric se confundă cu un sindrom al mitomaniei. Singurul personaj ce are scânteieri de sinceritate îmi pare a fi Nae Ipingescu, ipistatul oricum îndeajuns de corupt încât să îmbrace în haina curiozității fie întrebări sfredelitoare, fie remarci tăioase, dar potrivite urechii interlocutorului său.
La finele celui de-al doilea act, tânărul student în drept, Rică Venturiano, găsit nevinovat și admirat ca voce jurnalistică a progresului, se află într-o împrejurare în care nu-și dă voie să fie altcumva decât neautentic. Abordând un discurs fabricat și comercial, poetul rostește discursul demagogic la finele căruia figurile satisfăcute ale celor din jur îi hrănesc orgoliul. Scăpat de moartea ce l-a urmărit zgomotos pe schelele și prin curtea lui Jupân Dumitrache, Rică, ce nume caraghios, văzându-se adulat și respectat drept cetățean onorabil, are grijă să-și ia cealaltă mască ținută la purtător. El trece de la amorezul îndrăzneț la victimă a unei confuzii, urmând a se transforma în eroul liberal ce militează bombastic în jurul ideii de progres, dar vădit fără un scop ori crez precis. De altfel, și celelalte personaje din propunerea noastră, reunite în & Company, sunt categorice în lipsa lor de cunoaștere. Se poate observa acest lucru și în scena citirii gazetei, în protestările inutile pe care le fac cei lipsiți de scop, în discuțiile infinite în care părerismul transformă personajele în apărătorii integrității neamului.
O noapte furtunoasă & Company e, în fond, un discurs despre prezent. Suntem în preajma unor evenimente mari în umbra cărora, adevărata viață își continuă parcursul firesc. Statul „care trebuie să se gândească” e în mâinile celor care îl mână înainte fără un proiect temeinic, iar micile revolte ale oamenilor simpli devin ridicole. Așa cum mai marii noștri nu-și asumă responsabilitatea pentru niciuna din faptele lor, așa nici noi, „Rezon!”, nu recunoaștem că am avea vreo vină. „Suntem în mâinile Proniei cerești!”
Cristi Avram, regizor